Anger Management, part 3 – defecatii cioraniene

  Dupa atata timp de mizerie adunata in interior si asa putini draci cu care sa ma fac frate pana trec puntea (si sa-i dau foc dupa aceea), revin la vechea activitate de exorcizare a celor mai gri ganduri, caci nu mai pot vedea nici alb nici negru. Nimeni nu-l intelege mai bine pe Kafka, incep sa cred in superioritatea insectelor fatza de animalul nedefinit, autodenumit “om”… Daca toata viata am trait pe muchie, acum a inceput caderea libera, insa am ajuns sa nu fiu multumit sa cad singur. Am nevoie de victime ca de aer si vreau sa incep cu mine. Am nevoie sa ma iubesc pana ucid. Detin o putere psihica ce poate muta galaxii intregi, ce inca mai sta in lanturi. Si totusi vietile distruse imi urla si imi plang in vis… se intoarce tot universul impotriva mea, sau eu sunt universul? Lumea m-a distrus, sau m-a creat? Acum imi e mai clara ca niciodata semnificatia cuvantului “uman” – un echivoc care cauta probabil sa justifice superioritatea creaturilor bipede care duc o lupta pentru supravietuire asemenea artropodelor… si totusi Gregor a murit.

E frumos sa fii nimic pentru nimeni, sa contrazici acel efect al fluturelui care ne face sa ne simtim importanti pe planeta. Ultima data cand am vorbit cu umbra mi-a prezis exact ce se va intampla. Am crezut prea mult in tirania mea proprie, si cum orice tiranie isi are si sfarsitul, a avut loc o schimbare. in rau, judecand dupa valori arbitrare. M-am transformat peste noapte din sadic in masochist, fara sa mai trec prin stadiul de “switch”. Am depus o plangere la dumnezeu in privinta a ce ma nemultumeste, si ca de obicei m-a santajat (vrei aia ==> faci aia). Dansul nu are nici macar demnitatea de a-si cere scuze ca m-a creat. Lipsa unor piese din mecanismul asa-zis functionabil a inceput sa fie resimtita si a declansat o stare de panica perpetua. Nu ma lasa sa-mi continuu somnul ratiunii, transformat cu timpul in coma. Nu pot scapa nici de dominatia mentalului, in ciuda incercarilor disperate de a-mi paraliza sinapsele. Toti cei din jurul meu care candva erau cu mine, au reusit acest lucru, si le urez sincere condoleante. Multi au fost, eu am ramas. Care eu? Mi-e frica sa pun oglinzi in cutia in care locuiesc. Puteam fi o bijuterie a planetei, insa lumea are nevoie de monstri de care sa fuga. M-am saturat sa-mi iau rolul mitologic al negativismului, s-a sfarsit chiar si cu eterna comedie neagra. Acum iubita mea anxietate ma domina cu bice si catuse, ma leaga de pat si ma tortureaza mai rau ca-n cel mai extrem act de BDSM. Si totusi nu ma impotrivesc. Astept cancerul sa ma curete, sa planga dupa mine cine m-a vrut vreodata, desi sunt sceptic in privinta posibilitatii de a evada din mine la groapa. Si uite asa transformam mirificele peisaje ale desertaciunii in inchisori sufletesti, din incapabilitatea de a ne bucura de vanitatea in care suntem fortati sa traim. E totul foarte simplu pana la urma, ne putem sau nu crea un destin.. si atunci cand am facut-o, ni-l plangem. Ne regasim in orice altceva, numai in noi nu. O sa vina si vremea in care societatea imi va plati despagubiri cum platesc nemtii evreilor. Pentru ca m-am sacrificat pentru a servi ca oglinda a mizeriei umane. Comportamentul uman n-are nicio scuza, de aceea trebuie reflectat. Consecintele? Se vad in mine. Nu mi-a fost frica de umbra mea, insa pana si aceasta a fugit de mine. Am ramas complet descoperit in ultima batalie cu viata, si inca ma mai zbat, legat si slabit de toate puterile. Si cu toate acestea, pot extermina rasa umana… Natura nu e pierduta, am ascuns-o eu bine, insa devine din ce in ce mai vesteda. Vine astenia, ma va scoate din asemenea stari. Si pana la urma raman dependent de mine… e tot ce am. Nici Beethoven nu mai vrea sa ma adoarma, nici degetele nu ma mai asculta sa cante pe acea paleta a culorilor pe care o numim claviatura de pian. Mi-e mila de cei care chiar au impresia ca sunt o persoana… doresc moartea tuturor, pentru binele lor. Da, vreau sa ma integrez in societate, de aceea vreau sa mor cu societate cu tot, imi e indispensabila. Va iubesc, dragi oameni, va multumesc ca m-ati creat! acum va parasesc pentru o mica excursie spre Mira… ma duc sa stralucesc.

~ by jax2thepancreator on January 14, 2008.